Istoria locuințelor accesibile din București: cum a evoluat proiectul parcelărilor între 1908 și 1948
Între anii 1908 și 1948, autoritățile bucureștene au construit peste 4.000 de locuințe în 25 de parcelări pentru a combate criza locuirii și problemele sanitare cauzate de industrializare.
La începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea industrială rapidă a Bucureștiului a atras un număr mare de muncitori, fapt care a generat o criză de spațiu locativ și chirii greu de suportat. În acest context, pe fondul supraaglomerării și al răspândirii tuberculozei, medicii au susținut necesitatea unor intervenții publice pentru demolarea imobilelor insalubre și ridicarea unor case luminoase, prevăzute cu spații verzi.
Potrivit istoricului Andrei Răzvan Voinea, autorul volumului „Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină”, citat de București FM, piața liberă nu făcea față numărului mare de muncitori veniți în oraș, ceea ce a determinat autoritățile să intervină direct.
Primele experimente și înființarea societății dedicate
Un prim proiect experimental a fost realizat între anii 1908 și 1909 pe strada Lânăriei, în apropierea Parcului Carol, unde au fost construite 28 de locuințe de mici dimensiuni. Acestea cuprindeau o cameră, bucătărie, baie și pivniță, având un preț de circa 3.000 de lei, sumă corelată cu veniturile perioadei (în condițiile în care un vatman câștiga lunar între 80 și 100 de lei).
Ulterior, la 1 ianuarie 1911, a fost fondată Societatea de Locuințe Ieftine. În timp, prin modificarea legislației, noile case au devenit mai spațioase, dar și considerabil mai scumpe, costul lor ajungând până la 15.000 de lei. Această creștere a prețurilor a determinat redirecționarea programului dinspre familiile cu venituri modeste către segmente ale clasei de mijloc.
Modelul britanic și calitatea construcțiilor
Planificarea noilor cartiere a preluat principii ale mișcării britanice a orașelor-grădină, studiate direct de reformatori precum Cincinat Sfințescu și Andrei Iachimescu în Marea Britanie. Proiectele prevedeau rețele de străzi paralele și perpendiculare, spații verzi extinse, dar și amenajarea infrastructurii de utilități și acces la transport public înainte de mutarea locatarilor.
Pentru aprovizionarea șantierelor, Societatea de Locuințe Ieftine a operat două unități proprii de producție: o fabrică de cărămidă în zona Militari–Crângași și una de tâmplărie pe Șoseaua Floreasca. Materialele uniforme și durabile au fost utilizate în cartiere precum Grivița, Floreasca, Calea Lacul Tei sau Rahova, unde o parte dintre aceste imobile s-au păstrat până în prezent, inclusiv cu tencuiala inițială.
Distribuția locuințelor și concluzii
Deși ritmul mediu de construire era de aproximativ 100 de case pe an – la care s-au adăugat fonduri ridicate de CFR sau Casa Construcțiilor –, istoricul Andrei Răzvan Voinea a menționat că principala vulnerabilitate a programului a fost modul de alocare a caselor. Distribuirea a fost influențată de preferințe și relații clientelare, limitând astfel accesul categoriilor care aveau cea mai mare nevoie de locuințe accesibile.
